Povestea Brotacilor

A fost odată ca niciodată o brotăcică. Ea trăia fericită alături de familia ei de brotaci, pe o baltă liniștită, plină de nuferi. Seara, toți se adunau și cântau, iar apa le ținea loc de casă.

Într-o noapte, o furtună zgomotoasă amenință liniștea de pe baltă. Valurile erau atât de puternice, încât munții păreau mici, iar vântul rupea toți copacii din jur cu o forță ce nu putea fi adevărată.

Din fericire, veni dimineața, iar brotăcica ieși de sub frunza ce o ținea adăpostită. Abia aștepta să-și vadă familia, să-i îmbrățișeze, să-i întrebe ce s-a întâmplat. Îi era frig, frică și groază de cum arăta balta lor liniștită.

După ce i-a căutat peste tot, brotăcica și-a dat seama că era singură: fără tată, fără mamă, fără frați. Deși rătăcea speriată și murdară pe marginea apei, brotăcica era mai curajoasă decât părea. În fiecare seară își spunea:

„Dacă apa m-a lăsat aici, înseamnă că tot apa îmi va arăta drumul mai departe.”

Zilele treceau, iar într-o zi însorită, pe potecă, apare o trăsură mică, sculptată din trestie și decorată cu picături de rouă. Din ea se dă jos un prinț brotac mare, împodobit cu o mantie aurie și cu o frumusețe ce rar a mai văzut balta brotăceilor vreodată.

I se face milă de brotăcică, așa că îi propune să vină cu el la palat. Brotăcica a ezitat, fiindcă după ce a pierdut tot, îi era cam frică să-și pună așa ușor încrederea. Însă brotacul avea o privire calmă, sigură, iar asta i-a oferit brotăcelei siguranță, așa că au plecat împreună spre palat.

Acolo, prințul a spălat-o cu grijă, i-a oferit cele mai frumoase veșminte, iar pe măsură ce noroiul dispărea, verdele ei frumos începu a străluci. Brotăcica era lucioasă ca o rază de lumină ce apare într-o zi mohorâtă.

„Tu nu ești frumoasă doar acum, pentru că te-am spălat. Tu erai frumoasă încă de când ai urcat în trăsură. Eu doar am fost lângă tine și te-am ajutat să-ți aduci aminte.”

Pentru prima dată după furtună, sufletul brotăcelei nu mai tremura. A început să simtă că pierderea familiei ei nu o făcea mai mică, ci mai puternică. Și, în sfârșit, cineva o vedea pentru cine era cu adevărat.

După luni întregi petrecute la palat, prințul i-a mărturisit brotăcelei că ar vrea să rămână împreună pentru totdeauna. Aceasta zâmbi și îi mărturisi:

„După atâtea luni petrecute aici, mi-am dat seama că adevărata mea casă nu a fost niciodată doar pe baltă. A fost acolo unde m-am simțit în siguranță.”

Cele două inimi micuțe, îmbrăcate în verde și curaj, și-au format un nou început.

Pentru că după orice furtună, ceva sau cineva ne poate arăta din nou drumul spre lumină.

Cornelia (bunica) & Nora Lăzărescu

---

Exercițiu: 3 minute pentru ancorare, curaj și recunoașterea propriei puteri

Primul pas

Adu-ți aminte o situație în care te-ai simțit pierdut, rănit sau singur: o furtună din viața ta. Nu te grăbi și nu te panica dacă nu-ți vine repede în minte ceva. Ia-ți timp.

Apoi întreabă-te: ce anume m-a ținut atunci deasupra apei?

Poate a fost o persoană, un gând, o valoare, o credință, un vis sau pur și simplu faptul că nu ai renunțat.

Notează acel lucru pe o foaie. Asta e frunza ta.

Pasul doi

Privește ce ai scris și gândește-te așa: puterea asta era deja în mine, doar am avut nevoie de cineva sau ceva să-mi amintească.

Simte în corp sau gândește-te la momentul în care ai trecut prin furtună. Simte și faptul că ai trecut: adică în tine există deja capacitatea de a găsi drumul mai departe.

Pasul trei

Scrie acum, sau doar gândește-te, la un singur lucru mic și concret pe care îl poți face astăzi pentru a te apropia de lumină. Nu trebuie să fie mare. Poate fi: să suni pe cineva, să bei un pahar cu apă, să te speli pe față, să ieși 5 minute la aer.

Întreabă-te: care este trăsura mea din ziua de azi?

Cum te ajută exercițiul

La fel ca brotăcica, uneori uităm cât de puternici suntem. Exercițiul te ajută să-ți aduci aminte nu doar că ai reușit să treci printr-o furtună, ci și să vezi că în fiecare zi există măcar o mică trăsură care te poate duce mai departe.