Surorile Lăzărescu

Context: sora mea s-a căsătorit ieri.

Când eram mică

Toată viața mea se învârtea în jurul ei. Orice făcea ea era interesant, orice avea ea era minunat, orice prieteni avea, erau cei mai mișto.

Îmi aduc aminte că mama și tata ne-au luat 2 scăunele: unul verde, culoarea mea preferată, și unul roșu, ce îi plăcea ei. Eu am plâns toată ziua că vreau și eu scaun roșu, doar pentru că așa avea ea.

Apoi a primit telefon, iar mama și tata și acum râd de mine că plângeam că vreau și eu, pentru că eram invidioasă. Eu de fapt voiam să fiu ca ea.

Când am crescut mai mare

A început să mă enerveze.

Nu înțelegeam de ce îi plăcea de nu știu ce băiat. Tu nu știi că ești doar a mea și nu are voie nimeni să te aibă?

Apoi au urmat cele mai bune prietene, și ele mă enervau. Tu nu știi că doar eu sunt prietena ta cea mai bună?

Când am crescut și mai mare

Rolurile s-au inversat: ea voia să o machiez pentru banchet, ea voia machiajele mele, dar mie nu îmi plăcea nimic din ce avea, ea voia să stea cu mine, eu deja aveam prietenii mei.

Și mai târziu

Când am învățat ce înseamnă să te rănească o prietenă, când am învățat ce înseamnă cineva care îți zice că vrea să iei notă mare, dar de fapt abia aștepta să eșuezi, ea era acolo: mă asculta la istorie, la română, îmi dădea sfaturi, îmi cumpăra tot ce aveam nevoie și ce nici măcar nu știam că am nevoie.

Acum

Să spun că e prietena mea cea mai bună ar fi o jignire pe care nu mi-o permit să i-o adresez.

De când m-am născut a fost tot universul meu, pentru că eu altul în afară de cel în care e ea acolo nu cunosc. Ea a mai avut 2 ani de viață fără mine, eu nu.

Dumnezeu știe de ce a făcut așa, și acum știu și eu de ce: eu fără ea pe această lume nu am sens.

Ești cel mai frumos cadou pe care ni l-au făcut mama și tata vreodată.

Chiar dacă oficial nu ne mai cheamă la fel, tot surorile Lăzărescu rămânem.