Casa construită din „e ok”

O poveste care te ajută să nu te mai mulțumești cu puțin.

Casa

Era odată un om care trăia într-o casă construită din „e ok”, nu pentru că asta își dorise, ci pentru că, la un moment dat, părea suficient de sigur încât să rămână.

Nu era casa visurilor lui, nu era locul în care se simțea viu, dar îl adăpostea destul cât să nu plece și, în lipsa unui motiv clar să fugă, a ales să rămână.

Cum s-a ridicat

Totul începuse simplu, cu gânduri mici pe care le-a ignorat prea ușor, spunându-și că „nu e chiar ce vreau, dar merge” și, fără să-și dea seama, fiecare astfel de gând devenea încă o cărămidă.

Apoi au venit alegerile care nu-l reprezentau pe deplin, relațiile în care nu era cu adevărat văzut și zilele care treceau una după alta fără să lase ceva în urmă, dar toate păreau acceptabile.

Și, încet, casa s-a ridicat în jurul lui, solidă și liniștită, atât de liniștită încât a început să confunde lipsa conflictului cu liniștea și liniștea cu sensul.

Dimineața

Într-o dimineață obișnuită, în care nu s-a întâmplat nimic diferit, fără vreo dramă sau vreun eveniment care să schimbe totul, a simțit totuși că ceva nu mai poate fi ignorat.

S-a uitat în jur mai atent ca niciodată și a realizat că fiecare perete din jurul lui era făcut din compromisuri mici, din renunțări tăcute și din toate momentele în care s-a mulțumit cu mai puțin.

Și atunci, aproape în șoaptă, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu se audă prea tare, a recunoscut pentru prima dată în mod sincer că „nu mai e ok”.

Fisura

A apărut o fisură. Iar prin fisura aceea a început să intre ceva ce nu mai simțise de mult timp, ceva incomod, dar viu, și anume adevărul pe care îl evitase atât de mult.

Uneori nu rămâi pentru că e bine, ci pentru că te-ai obișnuit.

Și îmi pare rău să-ți spun, dar obișnuința e casa în care îți uiți, încet, viața.